Timp de poveste

Ceasul, de obicei, are trei limbi: una pentru secunde, una pentru minute şi ultima indică ora. Nu contează care. Ce e cel mai ciudat, toate datele astea sunt ale unei zile din săptămână. Nu contează care. Este şi o dată pe acolo. Un an, o lună, o zi. Irelevante. Tot ce contează e o casă. Invechită, retrasă, cu uşă de lemn masiv şi ferestre mari mângâiate din când în când de câte un fulg. Nu s-ar lipi de geam, îi place mai mult să zboare, dar îl obligă vântul. Inăuntru creionăm un tablou: un om ceva mai în vârstă, doi copii în jurul său, foc în şemineu, covoare moi pe jos, un pat vechi lângă perete, lumânări aprinse pe pervaz, masa plină de vase, fericire. Cineva mai înţelept mi-a zis cândva că nu e nici o plăcere mai mare pentru un bunic decât când e vizitat de nepoţi.

„Zi-ne o poveste Strenule!” se aude ascuţit, entuziasmat dintr-o parte a camerei. Era Ecaterina, mezina. Ea-i şi găsise bătrânului porecla asta: când era mai mică şi nu l-a mai văzut vreun an i-a zis că nu poate vorbi cu străini când s-au întâlinit cu prima ocazie. Mama ei a corectat-o zicând că e bunicul şi din împletirea celor doi termeni micuţa Ecaterina a gasit porecla. Hai să mai zicem de ea. La doar patru ani cât avea nu era tocmai un copil obişnuit.  Nu avea superputeri, dar lăsa adesea păpuşile, desenele animate şi pe Hannah Montana pentru a se plimba pe afară visând la basme. Când făcea „petrecere” invita o groază de flori, câţiva fluturi şi un curcubeu. Ah, ce-i mai plăceau culorile! Nu mă credeţi … Bine … Uite, ca să vă conving … ştiţi ce l-a rugat pe Moş Crăciun să-i aducă? Tot rozul din lume … Da, atât. Micuţa Ecaterina. Îi plăcea să îmbrăţişeze aerul, zicea că şi vântul merită iubit, iar zâmbetul ei făcea roua de dimineaţă să pară înceţoşată. Era, în mare secret, preferata bunicului ei. Tot în mare secret zic că aşa era şi el.

Dar, începem să ne îndepărtăm mai degrabă înspre orizontul îngheţat de iarnă şi încălzit uşor de viitor şi uităm de casuţă. Acum, dacă am zis de Ecaterina, trebuie sa povestim şi despre Sophia. Ea era ceva mai mare, la şase ani. Zicea că-i adultă şi că de mâine pleacă la servici. Era ceva mai aproape de tipar, dar deosebit de inteligentă. Era lipicioasă, deschisă, îi plăcea la nebunie să apuce oamenii de nas. Era foarte vorbăreaţă, şi … „Zi-ne de bunica Strenule” zice ea făcând descrierea mea să se piardă în lemnele care pocnesc uşor cât se prefac lent în cenusă, în şemineu. Cred că nu mai are nici un rost să zic că bunicul nu le putea refuza nimic.

„Biiine …” zice şi scoate din portofel trei poze învechite. „Saluta-ţi-o pe bunica înainte să începem” şi fetele, ca două văpăi fierbinţi, ridică mâna spre cer, spre nori, spre rai, spre bunica lor. Se făcuseră doi ani de-acuma.

„Eh, dragele mele, era o mare prinţesă. Am cunoscut-o când aveam 23 de ani. Eram la … un bal, dat de prinţul Alfred” (în traducere, la o seară de dans în cinstea lui Al, prietenul lor american) „Am intrat în castel foarte încrezător. Ştiam cumva că va fi o seară de neuitat. Ea a fost primul lucru pe care l-am văzut când am ridicat ochii de la pantofii mei plini de zăpadă, imediat după ce am trecut de uşa mare de mahon roşiatic de la intrarea din salon. Eh, fetelor, şi vreau să vă spun că nu-mi amintesc să mai fi fost vreo prinţesă pe acolo în seara aia” (s-a îndrăgostit la prima vedere de o fată ce stătea la bar) „Am discutat puţin şi apoi am încercat un vals. Nu ştiu dacă ne-a ieşit, dar cert e că la final nu voiam s-o mai las din braţe. Mi-am dat seama de la primele cuvinte că era genul de femeie pe care dacă o făceai să râdă o dată pe seară te provoca să o iubeşti o saptămână, iar dac-o făceai să zâmbească în fiecare seară înainte să adoarmă rămânea lângă tine toată viaţa” (aici se aplică şi în realitate ce le zicea fetelor) „Ţin şi acuma minte. Am repetat dansul ăla şi la nuntă. Când am luat-o de mână, am privit-o adânc în suflet şi mi-am dat seama că atunci când a acceptat să fie a mea pentru totdeauna a scris un viitor care avea să sclipească mai tare decât bucuria de pe chipul ei. M-am aplecat şi i-am şoptit că ne vom bucura de tristeţi, greutăţi şi le vom invita să dea ce au mai bun din ele ca să ne doboare” (ciudat cum uneori dragostea chiar pare desprinsă dintr-o poveste …) „Şi-au venit prinţi şi prinţese de peste mări şi ţări. Şi flori, da, Ecaterina”; fata zâmbeşte larg. „E de basm, copii, ce a fost. Puteam să nu dorm deloc noaptea, să stau doar să o privesc cât de frumoasă era şi dimineaţa eram foarte odihnit. Voiam să-i dau un castel, cai mulţi şi albi, pietre scumpe, voiam să omor un dragon pentru ea, numai să demonstrez că o merit. Şi am şi reuşit, doar că i-am oferit cadouri dintre acelea care nu erau văzute de toată lumea. Am iubit-o neîncetat şi nu ne-am certat nici măcar o dată în treizeci şi şapte de ani … Aici e basmul, de fapt, scumpele mele. O iubesc şi acum. De ce? Păi pentru că m-a făcut să cred că raiul există. Trebuie să existe dacă ea e acolo nu?” şi bunicul încearcă să îşi ascundă o lacrimă prin spatele ochelarilor. Nu trebuia, fetele se visau deja undeva departe, în lumea lor. Cu nasul lipit de geam, cu respiraţia fierbinte ce aburea din când în când sticla îngheţată probabil că valsau şi ele.

„Mai bine. Nu mai vreau să le întristez. Le e dor de tine, ştii asta nu?” zice bunicul cu o voce uşoară, şoptită, dar care trece de multe bariere lumeşti şi nu numai, ajungând acolo unde trebuie. Departe.

Afară e seară şi copacii se scutură de frig. Se învelesc cu pătura albă de zăpadă şi adorm. Oare cât o fi ceasul? Nu contează …

Ce drog ciudat …

Nu doar pentru că aşa cântă galeria, ci mai mult pentru că aşa simt şi eu.

“Cinci bătăi scurte în uşă. E joi seara, şapte jumătate fix. A venit nenea Marin. El cică e „intelectualul” grupului, aşa zice tata. Bate de cinci ori că aşa a citit că e optim pentru a fi auzit. Ţine cu Steaua. Mult. Mai mult decât vrea să recunoască. Incearcă să se lase de „drog” şi se foloseşte de raţiune pentru asta. Să fim serioşi, ce rol poate avea creierul în pasiune? „Eşti gata de dezamăgire?” îi zice tata. Eu zâmbesc. E doar Fenerbahce Istanbul.

De  la uşă se aud din nou zgomote. In loc să bată, nea Traian cântă acorduri din Scooter – Maria. Ii deschid şi mă loveşte un tsunami de entuziasm care ajunge până în sufragerie strigând frenetic „Steaua! Steaua!”. Deşi are 48 de ani, soţie şi trei copii, fotbalul e viaţa lui. Când Steaua joacă, nu mai există nimic. Nici familie, nici ţevile pe care n-a mai apucat să le repare în ziua respectivă la serviciu. Nimic. Doar extaz şi agonie. „I-am înnebunit azi p-ăştia de pe tură. Mi-o zis că numa despre meci am vorbit. Păi cum să nu vorbesc mă copile când azi se scrie istorie?”.

Incepe meciul. Marin comentează sec: „4-4-2, nici o surpriză” în timp ce nea Traian pare că se încurajează singur: „Hai băieţii! Hai Surdulică, dai una azi!”. Nici bine nu deschidem punga de seminţe că Bilica, politicos, face tradiţionalul cadou gazdelor sale. Surdu interceptează, îl lansează pe Kapetanos care trimite în plasa laterală. Nea Traian e în picioare: „V-am zis mă  că-i călărim?”. Marin nu se lasă mai prejos: „Acţiune norocoasă. Nu o să mai greşească aşa de multe ori, trebuia să-i pedepsim”. Tribunele uită de Gigi şi-şi amintesc de Steaua. Până şi cei care au intrat pe baza cupoanelor de pensie, născuţi odată cu clubul, cântă. Dar, cum nici o minune nu ţine prea mult, Fener iese la atac. S-au supărat că ne-am permis să le dăm, tocmai lor, un gol turcesc. Nu e ca la Rovine, nu vin „rîuri-rîuri” cum ne aminteşte Marin că zicea Eminescu, iese numai câte unul la rampă: Ozer trage puţin pe lângă, Kazim, Mehmet Topuz şi Santos îl fac pe Zapata să sară din bară în bară în intervenţii care, dacă ar mai fi activat, l-ar fi făcut pe marele Rufay să-şi pună porecla Zapata şi nu invers. „Ducând analogia ceva mai departe cred că acest columbian e singurul care poate avea pretenţia de a fi comparat cu Mircea cel Bătrân” zice Marin; „Of măi Iorga din iarbă, ne uităm la meci?” punctează nea Traian. Instalatorul era un om cu adevărat surprinzător. Jocul Stelei, în schimb, nu era. Noroc cu Rufay Zapata, singurul adevărat războinic din Ghencea. In rest, Ghionea pare un Logan pe lângă BMW-ul Kazim, Bicfalvi, naufragiat la mijloc, este schimbat cu Onicaş înainte să realizeze ce se întâmplă cu adevărat în jurul lui, iar Surdu pare că s-a trezit pentru prima oară singur cu mingea la picior la 11 metri şi se pierde cu firea. „Nuu..” suspină nea Traian; „Ce bună ar fi fost asta …”. Pauză.

Incepe şi repriza a doua. S-au inversat terenurile, dar parcă şi stilul de joc. Roş-albaştrii paseaza bine, în viteză, fac un-doi-uri şi ar fi fost gol în minutul 50 dacă grecul Kapetanos avea un sfert de viteză în plus. E Steaua iar! Nea Traian nu se poate aşeza pe scaun, strigă indicaţii tactice televizorului: „Lu’ Surdu! Hai Golanski!”. Până şi „intelectualul” uită de atitudinea sa rece, uşor superioară şi se lasă pradă emoţiilor. Ce sentiment! Este speranţă! Mai ales când Kapetanos scapă din nou singur spre poartă. Nu durează mai mult de zece minute şi e gata. Roberto Carlos are însă un flash-back galactic şi-i molipseşte şi pe coechipierii săi: trei pase din prima, centrare de chirurg şi Kazim dă un gol simplu. Nea Traian are lacrimi în ochi. „Lasă Mitică, mai avem timp” încearcă Marin să-l liniştească. Timp mai era. Speranţă nu. Iar când Kapetanos loveşte perfect cu capul şi mingea se lipeşte de vinclu şi se scurge pe lângă, nea Traian cade în genunchi: „Ce nu ne-ai dat-o Doamne măcar pe asta?”. Dar cine să răspundă? Când arbitrul fluieră finalul după 94 de minute de joc nimeni nu mai zice nimic. Nea Traian: „Asta e…Atâta am putut”. Marin: „Şi doar am zis că nu mă mai uit…”.

Musafirii pleacă trişti şi eu mai apuc să scriu în jurnal: „Steaua n-a jucat slab, ci chiar bine; acest fapt e, poate cel mai îngrijorător. Este ceva ce caseta tehnică nu poate spune.  Că Marin se va ţine data viitoare de cuvânt şi nu se va mai uita la meciuri. Că pe nea Traian îl aşteaptă mâine cele mai grele 8 ore de muncă din toată săptămâna. Că eu am văzut un meci frumos, dar care a dezamăgit pe toată lumea. Oare dacă ţin cu Steaua şi în viitor va fi la fel?“