Ce drog ciudat …

Nu doar pentru că aşa cântă galeria, ci mai mult pentru că aşa simt şi eu.

“Cinci bătăi scurte în uşă. E joi seara, şapte jumătate fix. A venit nenea Marin. El cică e „intelectualul” grupului, aşa zice tata. Bate de cinci ori că aşa a citit că e optim pentru a fi auzit. Ţine cu Steaua. Mult. Mai mult decât vrea să recunoască. Incearcă să se lase de „drog” şi se foloseşte de raţiune pentru asta. Să fim serioşi, ce rol poate avea creierul în pasiune? „Eşti gata de dezamăgire?” îi zice tata. Eu zâmbesc. E doar Fenerbahce Istanbul.

De  la uşă se aud din nou zgomote. In loc să bată, nea Traian cântă acorduri din Scooter – Maria. Ii deschid şi mă loveşte un tsunami de entuziasm care ajunge până în sufragerie strigând frenetic „Steaua! Steaua!”. Deşi are 48 de ani, soţie şi trei copii, fotbalul e viaţa lui. Când Steaua joacă, nu mai există nimic. Nici familie, nici ţevile pe care n-a mai apucat să le repare în ziua respectivă la serviciu. Nimic. Doar extaz şi agonie. „I-am înnebunit azi p-ăştia de pe tură. Mi-o zis că numa despre meci am vorbit. Păi cum să nu vorbesc mă copile când azi se scrie istorie?”.

Incepe meciul. Marin comentează sec: „4-4-2, nici o surpriză” în timp ce nea Traian pare că se încurajează singur: „Hai băieţii! Hai Surdulică, dai una azi!”. Nici bine nu deschidem punga de seminţe că Bilica, politicos, face tradiţionalul cadou gazdelor sale. Surdu interceptează, îl lansează pe Kapetanos care trimite în plasa laterală. Nea Traian e în picioare: „V-am zis mă  că-i călărim?”. Marin nu se lasă mai prejos: „Acţiune norocoasă. Nu o să mai greşească aşa de multe ori, trebuia să-i pedepsim”. Tribunele uită de Gigi şi-şi amintesc de Steaua. Până şi cei care au intrat pe baza cupoanelor de pensie, născuţi odată cu clubul, cântă. Dar, cum nici o minune nu ţine prea mult, Fener iese la atac. S-au supărat că ne-am permis să le dăm, tocmai lor, un gol turcesc. Nu e ca la Rovine, nu vin „rîuri-rîuri” cum ne aminteşte Marin că zicea Eminescu, iese numai câte unul la rampă: Ozer trage puţin pe lângă, Kazim, Mehmet Topuz şi Santos îl fac pe Zapata să sară din bară în bară în intervenţii care, dacă ar mai fi activat, l-ar fi făcut pe marele Rufay să-şi pună porecla Zapata şi nu invers. „Ducând analogia ceva mai departe cred că acest columbian e singurul care poate avea pretenţia de a fi comparat cu Mircea cel Bătrân” zice Marin; „Of măi Iorga din iarbă, ne uităm la meci?” punctează nea Traian. Instalatorul era un om cu adevărat surprinzător. Jocul Stelei, în schimb, nu era. Noroc cu Rufay Zapata, singurul adevărat războinic din Ghencea. In rest, Ghionea pare un Logan pe lângă BMW-ul Kazim, Bicfalvi, naufragiat la mijloc, este schimbat cu Onicaş înainte să realizeze ce se întâmplă cu adevărat în jurul lui, iar Surdu pare că s-a trezit pentru prima oară singur cu mingea la picior la 11 metri şi se pierde cu firea. „Nuu..” suspină nea Traian; „Ce bună ar fi fost asta …”. Pauză.

Incepe şi repriza a doua. S-au inversat terenurile, dar parcă şi stilul de joc. Roş-albaştrii paseaza bine, în viteză, fac un-doi-uri şi ar fi fost gol în minutul 50 dacă grecul Kapetanos avea un sfert de viteză în plus. E Steaua iar! Nea Traian nu se poate aşeza pe scaun, strigă indicaţii tactice televizorului: „Lu’ Surdu! Hai Golanski!”. Până şi „intelectualul” uită de atitudinea sa rece, uşor superioară şi se lasă pradă emoţiilor. Ce sentiment! Este speranţă! Mai ales când Kapetanos scapă din nou singur spre poartă. Nu durează mai mult de zece minute şi e gata. Roberto Carlos are însă un flash-back galactic şi-i molipseşte şi pe coechipierii săi: trei pase din prima, centrare de chirurg şi Kazim dă un gol simplu. Nea Traian are lacrimi în ochi. „Lasă Mitică, mai avem timp” încearcă Marin să-l liniştească. Timp mai era. Speranţă nu. Iar când Kapetanos loveşte perfect cu capul şi mingea se lipeşte de vinclu şi se scurge pe lângă, nea Traian cade în genunchi: „Ce nu ne-ai dat-o Doamne măcar pe asta?”. Dar cine să răspundă? Când arbitrul fluieră finalul după 94 de minute de joc nimeni nu mai zice nimic. Nea Traian: „Asta e…Atâta am putut”. Marin: „Şi doar am zis că nu mă mai uit…”.

Musafirii pleacă trişti şi eu mai apuc să scriu în jurnal: „Steaua n-a jucat slab, ci chiar bine; acest fapt e, poate cel mai îngrijorător. Este ceva ce caseta tehnică nu poate spune.  Că Marin se va ţine data viitoare de cuvânt şi nu se va mai uita la meciuri. Că pe nea Traian îl aşteaptă mâine cele mai grele 8 ore de muncă din toată săptămâna. Că eu am văzut un meci frumos, dar care a dezamăgit pe toată lumea. Oare dacă ţin cu Steaua şi în viitor va fi la fel?“