Azi a fost furtuna. Vantul vâjâia violent printre gânduri. Fulgerele imparteau cerul in două; rău şi bine.
Aceasta e o poveste scurta. Stătea in iarba, într-unul dintre cele mai ciudate locuri de pe pământ. Era superb. Totul pictat pe un deal. Salcii multe, înalte, verzi, dansând într-un sincron perfect al timpului fără cusur. Pe jos covor de … nu stiu exact ce, dar seamana cu un lan de grâu, numai că e verde. In jur panorama se pierde printre obiectele cel mai des întâlnite in tablou. O bucată de lemn verticală pe una orizontală, fixată pe la mijloc.
Urma sa moară. Sau murea atunci? Ce mai conta… Sentimentul era acelaşi. Ciudat cum nu semăna deloc cu un powerpoint glorios al tuturor realizarilor lui. Trebuia să închidă ochii şi să plece spre Rai? Adică, spera sa plece spre Rai, de unde să ştie dacă a facut suficiente lucruri? Asta ştia ca nu a reuşit …. nu au fost suficiente . Dar dacă nu există Rai? Dacă închide ochii şi … atât. Dispare. Nu-l mai ţine minte nimeni dupa ce trec vreo 2,3 vieţi.
Nu trebuie sa gandească aşa. Dar dacă nu moare? Dacă mai are o şansă, ar mai fi atâtea pentru care să lupte. Nu. Nu se dă batut. Dar ce sa facă … Oare o sa fie trişti cei din jur după ce dispare? Câtă vreme? Cum o sa-si trăiască restul vieţii cei din familia sa? I-ar fi plăcut măcar să le ştie pe toate în regulă. Să aibă parte de o moarte din aceea, după cum se zice, linistită. Dar ar mai fi fost atâtea de făcut …
Oare exista îngeri? I-ar fi plăcut să creadă că da. Ce mult l-ar fi ajutat acum să poată să creadă că da. Că vor veni, înaripaţi, imaculaţi, cu dreptatea în teacă în loc de spadă, să-l poarte înspre nori. Ce dreptate …
A fost mereu curajos. Trebuia sa fie şi acum. A fost, până la final.
S-a stins fără citate, fără fanfară, fără ca lumea să se opreasca o secundă în loc pentru a-şi da seama ce a pierdut. Pe cine a pierdut …
Povestea n-are nevoie de final.
Dar azi a fost furtună. Vântul mi-a vâjâit violent printre gânduri. Fulgerele au împărţit cerul în două; rău şi bine.
Un cuvânt greu în locul unei tăceri uşoare. 