Epistola

– Căpitane?

Degetele lui fac conturul unei feţe încruntate, tristă. Vântul adie uşor, mângâind cortul. Mişcarea îi face ochii să tresară electrizaţi, de nebun. Deşi lupta se încheiase, senzaţia că urma să moară, nu. Suntem în tabără. Nici noaptea nu ajuta …

– Pergament şi cerneală; vocea lui era rece, dar înăuntru, cald; de la foc.

Cei doi soldaţi ies din cort şi dupa câteva minute revin cu ustensilele. Căpitanul le zambeşte uşor:

– Mulţumesc. Vă rog sa mă lăsaţi singur acum.

Răspund la comandă instantaneu şi ies din zona de vizibilitate, moment în care căpitanul începe să scrijeleasca frenetic. Sunetul ascuţit al peniţei e cam tot ce se mai aude acum.

“Draga mea,
… Iţi spun aşa pentru că îmi eşti dragă.”

Face o mica pauză, gândind intens la ce va urma. Oare nu e sinucidere curată?

“Nu ţi-am mai scris demult. Poate pentru că ultima noastră întâlnire a fost exact ce aveam nevoie şi mi-a fost teamă să nu îţi zic ceva prostesc. Şi acum îmi este teamă.

In fiecare zi văd carne sfârtecată, aud îndemnuri soldăţeşti, sunetul tobelor. Toate astea pentru idealuri false şi, mai ales, pentru că aşa trebuie. Am vărsat până acum suficient sânge încât să umplem toate râurile şi fântânile de acasă. Inconjuraţi în fiecare zi de moartea inutilă … Probabil nu ar merita ce le facem noi aici, în luptă.

Dacă am fi faţa în faţă sunt convins că m-ai întreba ce fac. Urlu la oameni, ţin în brate soldaţi, conducători, prieteni în timp ce, cu spada înfiptă în suflet, sunt sinceri pentru prima dată în viaţă. E glorios să mori pentru ţara ta? Nimic nu e glorios aici. Aproape am câştigat, regele mi-a transmis felicitările sale …”

Puncte de suspensie şi un zambet amar. Se arunca de saptamani intre sulite, săbii şi buzdugane, dar nu-i fusese niciodata mai frică decât acum. Gandul de a spune ce simte îl înspăimânta. Oare ea chiar nu se mai gândise deloc la el?

“Nu vreau să-ţi vorbesc de datorie, onoare sau zei. Nu mă mai amăgesc cu astfel de poveşti. Mai cred într-un singur lucru. In tine. Iartă-mă dacă sunt prea direct, mi-aş dori să mânuiesc cuvintele la fel de bine ca spada, poate atunci aş reuşi să-ţi arăt într-un tablou clar tot ce simt.

M-am săturat de noaptea de aici. E negură mai mereu, mi-e frig şi am prea mult timp cu gândurile mele. Nici amintirile a ce am făcut , dar mai ales a ce nu am făcut nu mă lasă în pace. Am mare nevoie de încă un răsărit. Unde eşti? Să te strâng în braţe …

Meriţi fericire, sentimentul adevărat, nu iluzia ei ocazională. Te rog să ai încredere în mine când îţi spun că încă e posibilă.”

Incruntat, priveşte foaia de hârtie. Nu înţelege cum un bărbat, tatăl ei, poate pleca de lângă soţia şi copilul lui fără nici o remuşcare, fără nici o explicaţie. Aşa i-a fost destinul, soarta ce şi-a pus mereu amprenta asupra fetiţei de ieri, fetei de azi. De atunci, de la plecarea tatălui, nu a mai avut niciodată încredere într-un bărbat. Cu o singura excepţie, El, şi nici măcar nu erau împreună.

“Ora e târzie şi epistola poate prea lungă. Mi-e teamă că ne apropiem de momentul în care vei fi nevoită să alegi între ce ar trebui să faci şi ceea ce e uşor.

Semnez ‘al tău’, pentru că sunt cu adevărat aşa.

Al tău, “