Cu F si cu B (partea I)

„Să simt aerul cum mă împinge în pământul rece, ud. Libertate completă, nedorită. Gânduri curate, sincere. Puține sentimente, timp limitat pentru regrete „

Intotdeauna visase să ajungă să zboare. Cumva, cândva, undeva.

Realitatea e, totuși, covărșitoare și pune rapid stăpânire pe situație.

Erau în mașină. Undeva în pustietate. Personajele: Băiatul – generic B; Fata – păstrăm impresia de general , F. Impreună de 2 luni jumătate. O „răpise” dimineaţă cu promisiunea unei zile de neuitat, în cinstea idealurilor ei romantice. Lucrurile nu mergeau prea bine între ei şi B spera ca acest gest să ajute. Mai multe detalii încarcă inutil povestea.

Unde eram? A, da. Realitatea.

– Ţi-am zis că nu am luat-o bine! îi zice F. Un reproș arogant, parcă ea nu fusese cu el când hotărâseră drumul.
– Lasă-mă să mă gândesc. Incearcă să rămână calm, dar beculeţul care de vreo ora le semnala un rezervor din ce în ce mai gol, luminează în continuare bordul altfel adormit.

Motorul pare că se îneacă, trage disperat o ultimă gură de aer şi se oprește brusc.

– Ei, nu-mi zice că e gata! Vai de capul meu… Ciudat, dar părea cu adevarat suparata pe el că se rătăciseră şi nu mai vazuseră nici o benzinărie de ore bune.
– Ţi se pare ca eu vreau sa fiu aici, in situatia asta? Că aşa mi-am imaginat fuga noastră romantică?
– Poate nu, dar la început mi-ai promis că ai grijă de mine şi că o să-mi oferi ce am nevoie… Şi până acuma …

Sarcasm într-o replică mai dureroasa si mai înfricoşătoare decât situaţia în care se aflau: naiba-știe pe unde, fără ajutor, protecţie sau alt mijloc de a reveni la civilizaţie. Afară se întuneca rapid, cerul era în mod perfect divizat: în dreapta lumină, în stânga nori şi vânt. Câteva frunze cad luate de vânt, de parcă arborii de pe marginea drumului ar încerca să-i oprească să coboare din maşină. Tunetele care despică un vazduh altfel inert, prevestesc inevitabilul.

– Nu putem ramane aici, zice B.
– Doar nu sugerezi să ieşim din maşină acum, când vine furtuna, protestează ea.
– Ascultă-mă, pledează B.
– Nici vorbă, spune F cu mult calm.

Parcă se mai liniştise, redevenea fata de care B era nebuneşte îndrăgostit. Simţind momentul de slăbiciune, B decide să blufeze:

– Bine atunci. Rămâi aici singură, în varful dealului, „protejată” de 1000 kilograme de metal. Sigur nu păţeşti nimic … la ţanc, câteva fulgere distribuite frăţeşte pe cerul acum uşor vişiniu îi dau dreptate.

Tace două minute şi când vede că F nu face nici o mișcare, B deschide portiera şi dă să iasă. Mâna care o prinde uşor pe a lui (lăsată special în urmă, ca o ultimă încercare disperată de a o face să înţeleagă că avea dreptate) e urmata de un împăciuitor:

– Ai dreptate. Oftează. Ştiu că pot fi dificilă uneori.
– Eh, eşti a mea, asta-i cel mai important.

F îi zâmbeşte ca şi cum ştie că situaţia e suficient de dificilă fără ca ei să se mai certe. O îmbrăţişare caldă şi au uitat amândoi toate cele petrecute până atunci. Peisajul era, totuși, superb.

– Hai să vedem poate găsim nişte oameni pe aici să ne ajute, sugerează F.
– Hai.