Cu F si cu B (partea a II-a)

Coboară precauți, parcă încă nesiguri de alegerea lor. Scenografia e, cu adevărat, impunătoare. Dealurile verzi, din când în când pătate cu ceva grupuri de frunze galbene, câteva chiar sângerii. Cerul deasupra, o pădure în dreapta. Vântul începe ușor să …

– Auzi? Zice B.
– Da … glasuri de oameni? Îl privește întrebător, sperând ca și el să fi auzit același lucru.

Se auzea, într-adevăr, ceva, de-abia. Dar venea dinspre pădure. Cei doi se privesc pentru câteva secunde, dar nu își spun nimic. Nu trebuie să fim înzestrați cu puteri supra-omenești ca să le citim gândurile în situația asta; „Riscăm?”, „Riscăm!”.

La unison, pornesc. Nu mai puteau vedea acum decât copaci. Pășeau atent, de parcă nu ar fi vrut să deranjeze cumva calmul, tăcerea care îi împrejmuia acum. Pătura de frunze uscate de pe jos, totuși, continua cu fiecare pas al lor să-i expună oricărui … ce? Putea fi orice acolo. După câteva minute de mers, frica începe să pună stăpânire pe ei. Se înnopta.

– Cred că ar trebui să ne întoarcem, zice F după ceva vreme.
– Ne rătăcim dacă încercăm să ne întoarcem, zice B, așezându-se ușor printre frunze.
– Eh, o noapte în pădure atunci, încearcă F să glumească. Nu voia să-i arate că e speriată. Nici ea nu știa de ce.

Câte un zâmbet forțat se strecoară pe fețele celor doi.

– Nu … mergem înainte … Poate nu e mare pădurea și ieșim pe cealaltă parte, sugerează B.

Câteva zeci de secunde de tăcere. Respirația, sunet dificil de auzit în mod normal, acum parcă le era preluată de acustica pădurii și amplificată ca și cum ar fi trecut printr-o cutie de rezonanță foarte puternică. Sau respirația le era la fel de grea ca situația în care se aflau?

– Vino încoace, spune B, deschizându-și brațele parcă să o primească în suflet.

F vine fără reținere, ca și cum asta ar fi așteptat tot acest timp. B o strânge tare în brațe, și, pentru prima dată, pentru un moment, realitatea e un basm romantic. Analizând concret și cât se poate de rece situația, trebuie să menționăm: aici ea era tot ce avea el, și invers la fel.

Momentul e întrerupt de aceleași sunete pe care le auziseră mai devreme. Cel puțin așa părea.

– Acolo! … Haide!

Ca din block-start, aleargă amândoi. După vreo câteva buchete de minute, fericire. Văd ieșirea din pădure și profită de șansă fără ezitare.

Zâmbetul le mai dispare când, după ce au lăsat copacii mult în spate, văd un decor cu etichetă de deja-vu. Dealuri. Pustiu. Cerul mai era doar puțin luminat, ca o lumânare care își aruncă disperată ultimele licăriri spre limita văzduhului. Era totuși, oarecum diferit. Parcă erau într-o poveste, iar pădurea ar fi fost puntea de trecere dintre două lumi. Aici toamna nu lovise deloc. Totul era de un verde viu, decorat cu pachete de flori dintre cele mai deosebite. Undeva, sus, în dreapta, se vede un platou. Și este ceva acolo …

– Hai încolo, sugerează F.
– La asta mă gândeam și eu, spune B. Dar nu are rost să riscăm amândoi să pățim ceva.
– Cum adică?
– Eu aș propune să rămâi aici. E încă oarecum lumină, ești departe de pădure, și dacă se întâmplă ceva uite, ai un loc de ascuns acolo, își pledează cazul arătând cu degetul spre o grotă formată în pământ.
– Mă duc eu să văd ce mai e pe drumul spre platoul ăla și apoi vin să te iau dacă totul e în siguranță, încheie B.

F nu știe cum să reacționeze. Pe de o parte, are logică ce-i spune el. Pe de alta, să rămână singură aproape de tot în întuneric, fără apărare și să stea doar să se uite în cazul în care el pățește ceva? Încercând să tragă de timp – îl sărută. B zâmbește:

– Gata… Nu mai mi-e teamă de nimic dacă mă gândesc că mă așteaptă asta când mă întorc. Eu, oricum, chiar cred că ar fi mai sigur să rămâi aici pentru moment. Ce zici?