Cu F si cu B (partea a III-a)

„Să simt aerul cum mă împinge în pământul rece, ud. Libertate completă, nedorită. Gânduri curate, sincere. Puține sentimente, timp limitat pentru regrete„

Intotdeauna visase să zboare.

Mai trece ceva timp. De gândire. Era soluția cea mai bună și oricât de mult frica încerca să-i sugrume rațiunea, F își mișcă lent, ca un robot, capul de sus în jos și înapoi. Sus, cerul începea să sclipească a speranță. A frumusețe de întuneric.

– Ascultă … dacă se întâmpla ceva, orice. Strigă-mă! Nu mă interesează dacă doar ți s-a părut ceva, nu contează cât sunt de departe, nu are relevanță nici ce fel de pericol e, tu ești tot …

Se oprește brusc. Simțea că riscă și că poate nu ar fi trebuit să vorbească. Dar tăcerea era parcă și mai rea.

– … ce contează … Pentru că te iubesc.

Zâmbetul lui B, apărut brusc, părea la fel de confuz ca umbra pădurii lăsate în întuneric în urmă. Îngrozit de răspunsul ei, sau mai degrabă de lipsa lui, se întoarce și pleacă hotărât. Ciudat, nu mai spusese niciodată asta unei fete până acum și era destul de departe de gloria care, își imaginase, îi va fi oferită la finalul celor două cuvinte. F mai apucă doar să murmure șoptit ”ai grijă te rog”, cât îl privea dispărând în întuneric.

Imensul verzui ce se întindea în fața lui era ușor luminat de lună. Zeci de feluri de flori care trăiau încă parcă doar pentru a sfida toamna se închinau liniștite sub pașii lui. Un sunet îndepărtat, asemănător urletului unui lup se aude legatto solist, peste corul de greieri, întregind un portret spectaculos.

Mergea deja de ceva vreme, abia o mai vedea pe F. Ii era frică, dar pentru prima dată știa că e ceva care poate înfrânge sentimentul … Nu, nu iubirea. Nevoia. Fusese mereu o persoană rațională. Poate uneori chiar prea rațională. Gândește:

– M-am dus cam departe, nu văd nimic pe aici.. nu prea am șanse să mai găsesc ceva pe întunericul ăsta … mai bine mă întorc și incerc să stăm noaptea în pădure. E periculos, dar chiar n-am … Argh!

Pierdut în acest decor, dar parcă mai mult în gânduri, nici nu văzuse cărămida aflată în fața lui și o lovise cu piciorul. O cărămidă? Da … și mai e ceva acolo. Da! O casă pe jumătate dărâmată. Asta văzuse el de acolo de sus! Asta era pe platou! Aleargă înapoi după F.

– Ei? Ai găsit ceva? Îl întreabă ea.

– Vino după mine, îi spune și apoi afișează același zâmbet confuz.

Ajunși, din nou, la ce rămăsese din acea casă, de această dată împreună, intră precauți. Din cele trei camere pe care clădirea le avusese odată, mai era doar una. Oarecum׃ pereții nu erau văruiți, se vedeau cărămizile lipite una de cealaltă, părțile degradate erau acoperite cu mușchi, podeaua era umedă, ferestrele fără geamuri, acoperișul proteja doar jumătate din cameră. Într-un colț, o saltea prăfuită.

– Stai in spatele meu! B trebuia să fie, din nou, curajos. Cine știe ce s-o mai găsi și pe aici.

Cercetează minuțios, dar nu mai era nimic. Erau doar ei.

– Să încercăm să ne culcăm, spune el disperat să găsească un motiv pentru care să nu revină la ultima conversație, când el, naiv, îi spusese ce-i spusese. Așteptăm dimineața și reușim să scăpăm de aici.

– Doar o secundă, zice F.

– Uite, luăm perdeaua asta și o facem cearșaf, continuă B să evite subiectul.

– B …

– Uite, vezi, e ca la Hilton, ha, ha. Tensiunea creștea.

– Ascultă, pledează F.

– La cum arată, cred că a fost frumoasă la un moment dat casa asta … B e din ce în ce mai încordat.

– Mă asculți o secundă? zice F.

– Uite numa’ la podeaua asta, au dat …

– Și eu te iubesc! Izbucnește, aproape nervos, F.

– … mulți bani pe ea, spune B, fragmentat.

Tăcere.

B e șocat. Abia acum înțelege gloria promisă, dar totuși … Nu știe ce să facă. Se apropie de ea și zâmbește. Curat de această dată. Discuția ce a urmat, ca și multe dintre acțiunile lor de după aceea, devin inutile. Ceva iese totuși în evidență.

Acolo, pe salteaua aia îmbâcsită cu praf, acoperită cu o perdea murdară, când zeci de fulgere luminează un cer de smoală și ploaia începe din nou, au făcut dragoste. Cât o ținea în brațe, adormită, încerca să raționalizeze și acest necrezut, neașteptat, neobișnuit sentiment. Magie. Închidea ochii și simțea aerul cum îl impinge înspre pământul umed, rece. Se uită pe fereastră׃ mii de stropi de ploaie de care, incredibil, sunt feriți, îl fac să-și dea seama că aici, în acest sfert de casă, a gustat o libertate completă, doar aparent nedorită. Nu e nici urmă de îndoaială, de frică, e sincer cu el si gândurile-i sunt curate. Uitase de pereții de caramidă putrezită, de acoperisul cu găuri mari care într-o altă seară le-ar fi pictat cerul cu stele, dar care acum doar amenința să cadă pe ei. O priveste și în minte, din miile de ganduri pe care le avusese in ziua aia, îi rămâne doar unul. E frumoasă și e cu adevarat acolo. Timp pentru regrete nu era. Dimineața venea acum prea repede și realitatea cine stie unde duce.

Un lucru e clar. Intotdeauna visase să zboare. Si, ţinând-o acum în braţe, în decorul ăsta desprins din filmele de groază ieftine, pentru prima dată în viaţă, zburase.